Nu e neaparat vorba de postul Sfintilor Apostoli care se termina maine, ci ultimul post, post-it, ca sa zic asa, pe luna iunie, singura luna in care am scris.
Azi am fost sa iau bilete la "Alchim*stul" si doamna a zis:
- Aveti doo mii sa va dau cin'zeci? Sau ii lasati lu' colega alta data.
Si m-am scotocit de doo mii si am gasit doar una, si alte monezi (monede?) dar nu romanesti, si zic:
- Uitati, facem o afacere, va dau o mie si un dinar din Serbia, poate aveti copii sa li-l dati.
Cred ca s-a amuzat. De fel eram cam timida, astea-s niste exercitii probabil, ca sa ma schimb. Nu le programez. Intr-o seara eram cu var-mea in masina, si intr-o statie era o tanti mai spre shaij'de ani, cu doua sacose. Era tarziu, 11, nu mai venea nici o masina. Si ii zic lu' Pandelica (asa ii zic eu lu' var-mea) sa-i spuna ca o ducem noi doo statii. Si s-a lasat greu convinsa, cred ca a fost unul din momentele cand a crezut ca sunt nebuna, si pana la urma i-a zis, si a urcat femeia in masina. Ne-a povestit ceva cu spitale si apoi de baietii ei, care sunt de insurat. Vroia sa ne dea numarul de telefon. Dar nu vorbim cu persoane necunoscute, si uite-asa am mai ratat o ocazie de maritat. Mai oftam din cand in cand cand ne aducem aminte. Dar acum Pandelica e in UK, face bani (sper), munceste o gramada. Cred ca ofteaza singura pe acolo cand isi aduce aminte. Si sa vezi jale.
Ma rog, ca tot veni vorba despre, as mai povesti de o noapte in tren si un colonel SRI ceva, care vroia sa imi/ne fie nash. Zicea "Fata din Bucuresti si baiat din Ardeal.. Ma copii, stiu eu ce zic, ce ocazie. Va fac io nunta la Campina. " Eh, alta ocazie ratata (?), dar despre asta n-o sa scriu. Nasi se mai gasesc. Si prefer prezentul. :)
Ma tot gandeam ca scriu pentru mine si ca sper sa nu citeasca asta oameni care ma cunosc. Si apoi m-am razgandit. Ca de fapt daca stiu ca ei citesc sau daca nu stiu, continutul e acelasi. Asta e un lucru bun. Acum cred ca sunt 7 prieteni care citesc blogu' asta sau cel putin stiu de el, da' asta nu ma incurca cu nimic. Stiu ca poate la un moment dat o sa se sature de mine, imi asum riscul. Poate nu o sa se intample asa.
Apoi m-am gandit sa nu dau nume in blog, ca daca nimereste cineva din intamplare, sa nu faca legatura cu mine. Da' am scris din ce in ce mai mult si legatura cu "mine" se poate face destul de usor. O sa ma simt prost. Adica descoperita, cumva. Dar asta e. Oricum despre unele lucruri sau persoane nu o sa scriu, pentru ca nu e etic. Poate nu vor. Sau poate ca e ceva care nu se poate scrie.
Acum o saptamana aproape am vazut licurici. Multi. Sunt fascinanti. Cred ca asta e unul din momentele pe care vrei sa le imparti cu cineva. A fost a treia oara cand am vazut licurici. Prima data a fost la Fr*sinei, apoi in P*dis, daca tin minte bine. Sunt fascinanti cu atat mai mult cu cat se vad doar noaptea. Logic. Prefer noptile decat zilele.
M-am hotarat. Imi iau un Rick Bike din ala la oferta cu 2 milioane. Macar daca mi-o fura iar sa nu plang. Olimpia mea a costat mai mult, in 2001, cand mi-am luat-o - adica dupa ce am picat sala la scoala de soferi. N-am plans cand am aflat ca nu mai e. Olimpica... nu am alintat-o niciodata cat timp a fost. Eram plecata si pana m-am intors m-am obisnuit cu ideea. Imi iau Rick Bike deci. Leo zice ca are de asta si ca e ok, si Carmen la fel. Mi se incurca gandurile in cap, adica vin mai multe sau nici unul. O fi de la oboseala, dar in ultimul timp parca nu am mai fost atat de energica. Ma plafonez, gata. E rau cand iti atingi limitele, si am ajuns la varsta la care incep sa mi le ating. Evident de invatat invatam toata viata, dar cand vine vorba de capacitati.. exista o limita. Mai exista niste persoane care apar de-a lungul vietii noastre si care ne trag in sus.. si prima la care ma gandesc in contextul asta e Vali (mai sunt si altele desigur), care tocmai mi-a trimis niste poze de la Fort Boyard (cred ca tre' sa fie undeva pe langa Bordeaux, sau poate ma insel), pe care l-a vizitat ieri. Ea se intoarce saptamana viitoare si cred ca abia astept sa ne vedem. Desi pe unii oameni e suficient sa stii ca i-ai intalnit, ca se gandesc si ei la tine si ca sunt. Filozofez asa dintr-o data. Acum ar trebui sa dorm. Am promis. Dar intai ma duc sa-mi fac o salata. N-am prea mancat azi. Apropo de legume, azi am fost la piata (eveniment! aplauze!) si era un tip cu Matiz cand puneam cumparaturile in masina, care daduse la maxim o manea. Asa cu sictir m-am uitat la el (cred ca a fost foarte evident) ca imediat a pus Morandi.
Dupa cum scriu pare ca si in real life vorbesc mult si fara rost. Senseless. Senselessness. Merg la somn deci.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
2 comments:
Am citit, am citit si... BANG!!! M-am oprit la aia cu 'varsta la care iti atingi limitele'. Ei bine, nu... nu-ti dau dreptate. O viata intreaga nu ai sa reusesti sa-ti dai seama care iti sunt limitele. Si stii de ce? Pentru ca tot timpul vor fi oameni, care vorba ta, te vor trage in sus... sau te vor ajuta sa descoperi ceea ce nu stiai despre tine. Punct!
Am avut aceeasi impresie pana la inceputul acestui an dar... incet incet am depasit careul (ca sa nu spun patratelul) in care eram si am avut curajul sa privesc un pic mai departe. Imi pare rau ca uneori, nu apuc sa multumesc celor care ma ajuta sau m-au ajutat, fata in fata. Oricum fac lucrul asta in gand... pentru ca oamenii 'cheie' nu apar nicodata intamplator dar asta e 'alta poezie'.
Cat despre scris ganduri... A devenit ceva care ma uimeste din ce in ce mai mult la Internet. Am inceput sa caut mai multe despre comunitati virtuale, deci... mai am un target de atins si uite... sunt convinsa ca nu va fi limita.
Sunt multe lucruri pe care le vreau si o sa ajung sa le fac... ca de exemplu, sa invat sa inot, sa pot citi si mai mult si mai repede, sa vad Big Ben pentru ca stiu... simt ca o sa-l vad, sa vad papadiile din fata Consiliului Uniunii Europene, sa sparg farfurii la o petrecere, in Grecia nu inainte de a invata cum se danseaza sirtaki (la mama lui, acasa) etc.
Un prieten imi spunea sa incerc sa vad care imi sunt limitele. Cel mai usor de stabilit sunt limitele fizice... celelalte cred ca sunt inca nedescoperite.
Nu continui sa fac filosofie ieftina pentru ca nu m-am considerat in stare sa scriu ceva de calitate, decat foarte rar.
Uarevar... concluzia este urmatoarea: 'Scrie, ca face bine. Am testat.'
Nu cred ca nu esti in stare sa scrii ceva de calitate. Dupa cum vezi. In plus, nici eu nu cred ca pot sa scriu ceva de calitate. Da' mai bag cate un citat. :P
Cred chiar ca ar trebui sa iti faci un blog in care sa scrii si ce gandesti tu. Nu neaparat sa-l vada lumea. Imi zicea o prietena zilele astea ca nu vrea sa mai scrie ca incepe sa descopere lucruri si ganduri despre care prefera sa nu stie, and she doesn't want to go there. Eu cred ca tocmai, e perfect daca scrii, iti rezolvi chestii cu tine (nu neaparat cazul meu), it's a safe environment si poti sa ceri si opiniile altora. Asta i-am zis, poti sa te descoperi pe tine, si e mai bine asa, cu incetul, decat intr-o situatie de criza. Nu asta este motivul pentru care scriu eu, insa.
Cateodata sunt ironica daca ma apuc sa scriu, chestia asta cu atingerea limitelor probabil ca s-ar traduce asa: ca vreau prea mult de la mine si ca m-as astepta deja sa le stiu pe toate. Dar ai dreptate, nu poate fi vorba de atingerea limitelor. Deci imi place cum gandesti. Asa e si firesc. Viata e frumoasa. Pesimismul sucks. :)))
Post a Comment