My best friend's wedding

Cami : hello
Cami : ce mai faci, ma?
io : salut
io : bine, p-aci
io : tu?
Cami : la scarbici
io : lasa, bine ca-l ai (suna comunist =)))
Cami : pregateste-te... i have a tough question..
io : spune!
io : ma pregatesc
io : :-SS
Cami : are your ready?
Cami : :D
io : :-O
io : da
io : acum!
Cami : will you be my.....
Cami : :))
Cami : maid of honour?
Cami : #:-S
io : 8-}
io : daca tu vrei, sigur, as fi onorata
Cami : thanks :">
io : me too, ca te-ai gandit la mine
io : :P
Cami : erai singura nemaritata..nu de alta.. :))
io : cunosc, cunosc. no rush.. :P

Cami : hm, daca reusesc sa gasesc un apartament..doamne ajuta, sau chiar daca mai stau la dan pana atunci...o sa ne vedem din an in pasti
Cami : iti dai seama?
Cami : deja aici ne vedem rar.... :((

Lol. Stiam ca tre' sa merg la nunta da' chiar asa? :) Si chiar scrisesem de ea aseara pe blog. Sa vedem.. Intre timp, am zburat. Lots of work to do today.

I love Romania also

Aseara (mai exact azi-noapte) am luat-o spre stadion cu varul meu (Cos) si ne-am oprit la Miss Chicken. Shaormarie de cartier cu oameni colorati. Eu mi-am luat o bere si el o Cola si clatite. Si erau.. acre. Acre rau. "Trecute dealu'", ar fi zis tata Ion. N-a facut scandal, noi suntem neam de neam, mai politicosi asa, desi Bucurestiul ne-a stricat cat s-a putut. I-a zis tipei:
- Nu va suparati, clatitele sunt cam.. stricate. Eu nu pot sa le mananc.
- Nu stiu, nu le-am facut eu - zice ea.
In fine, il cheama pe sefu'. In prima faza, asta, ca romanu':
- S-ar putea sa fie de la coaja de lamaie, stiti, mai punem in aluat.
- Hm, puteti sa le gustati..
In fine, ia omu' clatitele. Si vine spasit.
- Ati avut dreptate. Bucatareasa a fost sanctionata. Pur si simplu i-a fost lene sa faca un aluat nou. Aveti din partea casei 2 portii de clatite. Cu ce sa fie?
Noi:
- Nu-i nevoie sa stiti, e ok.
- Dar va rog, insist, placerea noastra. Cu ciocolata sau dulceata?
- Cu ciocolata.
In timp ce discutam noi ca probabil ne simtim mai jenati decat el, vine iar:
- Stiti, am aruncat si ciocolata ca masura de siguranta. Se poate sa fie cu dulceata?
- Se poate.
Micile bucurii ale vietii. In Romania, se intampla mai des. De exemplu, daca nu ai apa calda pentru ca cei de la scara cealalta nu au platit datoriile, si dupa ce stai juma de an fara apa calda dai petrecere cand vine, uitand de fapt ca e normal sa ai apa calda. Si acum ma bucur ca am contor in casa. Ca daca mi-a furat casetofonul din masina macar tipu' a fost atat de dragut si grijuliu incat sa nu-mi taie si firele, sa nu-mi rupa bordul, sa nu-mi sparga geamul sau sa nu-mi zgarie prea rau portiera. Multumesc!

Today I love water

Azi am fost la piscina, prima data anul asta. Mi-am adus aminte de vremurile bune cand faceam inot la 23, si de Cami, vecina mea si cea mai buna prietena de-a lungul timpului, care facea sarituri, de performanta. Suflet de artist. Eu nu am putut sa fac niciodata sarituri. Cand o vedeam sarind de la 7 metri, ma apuca ameteala. E adevarat ca are zeci de medalii acasa. Stam usa-n usa, ea la 16, eu la 17, si acum vorbim pe messenger cand e la serviciu. De-a dreptul patetic, no doubt. Nu mai avem timp sa ne vedem deloc. Ce vremuri. Stiu, zice ca eu sunt mereu plecata si ca o veni o zi cand o sa ma "asez". O sa vina si ziua aia.
Da... Cami se marita in septembrie. I have to be there! M-a avertizat ca e cu joc. Merge, ma descurc. :))
Nu sunt obosita de la inot. Am facut destule bazine si am observat ca stau mai bine la capitolul respiratie decat in trecut. Asta ma bucura. Ultima data am inotat in septembrie, in Vama. Erau valuri mari, de cateva ori mi s-a parut ca nu mai ies la suprafata. Nu sunt as, si imi e si frica daca nu mai simt pamantul sub picioare. Chiar, tre' sa merg si anul asta.. daca o sa am timp. Mi-a placut la Stufst*ck, anul trecut a fost prima data cand am fost in Vama Veche. Alti oameni. Nu credeam ca se poate, dar chiar sunt alti oameni. Mai pe gustul meu. [A nu se intelege coltul de nudisti:)]
Tocmai am vazut cu mama niste poze de la o nunta. Si am vorbit cu Eugenia, fosta mea sefa. Zice ca si-a deschis agentie singura, nu cu Dani (seful american). Am felicitat-o. Se pare ca a tinut la mine foarte mult. Ea e o tipa dura. Dificila. Nu am avut probleme cu ea totusi, ne-am inteles foarte bine. Tipa pe care au angajat-o dupa mine, Mihaela din Vaslui, isi trimitea poze nud la straini in timpul serviciului. Au dat-o afara. Dani radea si zicea "I know you, you played the quiet, diplomatic type, unlike Mihaela. That's how you attract men." Evident glumeste. Cand mai vorbim pe messenger, ma intreaba "Any luck tonight? Met anyone?" si eu ii raspund "No, another waisted evening." Daca mi-ar fi dat un salariu decent, chiar as fi stat. Eugenia deci zice ca sa imi notez numarul de telefon si sa o sun. I-am spus ca prin august, cand ma intorc din preumblari. Pana atunci, dizertatia. Si parca vad eu ca iar ma angajez in imobiliare. Sa vezi atunci alergatura. Ce resurse umane dom'le? Eh, o sa vad. Cate un stagiu, ceva, macar.
Imi pare bine ca am vorbit cu Eugenia. Apreciam felul cum supravietuia printre rechinii aia si modul de abordare. Si ca facea pe inabordabila. E tare.
Ies, noapte buna.

Aproape ultimul post pe luna asta...? One senseless post

Nu e neaparat vorba de postul Sfintilor Apostoli care se termina maine, ci ultimul post, post-it, ca sa zic asa, pe luna iunie, singura luna in care am scris.

Azi am fost sa iau bilete la "Alchim*stul" si doamna a zis:
- Aveti doo mii sa va dau cin'zeci? Sau ii lasati lu' colega alta data.
Si m-am scotocit de doo mii si am gasit doar una, si alte monezi (monede?) dar nu romanesti, si zic:
- Uitati, facem o afacere, va dau o mie si un dinar din Serbia, poate aveti copii sa li-l dati.
Cred ca s-a amuzat. De fel eram cam timida, astea-s niste exercitii probabil, ca sa ma schimb. Nu le programez. Intr-o seara eram cu var-mea in masina, si intr-o statie era o tanti mai spre shaij'de ani, cu doua sacose. Era tarziu, 11, nu mai venea nici o masina. Si ii zic lu' Pandelica (asa ii zic eu lu' var-mea) sa-i spuna ca o ducem noi doo statii. Si s-a lasat greu convinsa, cred ca a fost unul din momentele cand a crezut ca sunt nebuna, si pana la urma i-a zis, si a urcat femeia in masina. Ne-a povestit ceva cu spitale si apoi de baietii ei, care sunt de insurat. Vroia sa ne dea numarul de telefon. Dar nu vorbim cu persoane necunoscute, si uite-asa am mai ratat o ocazie de maritat. Mai oftam din cand in cand cand ne aducem aminte. Dar acum Pandelica e in UK, face bani (sper), munceste o gramada. Cred ca ofteaza singura pe acolo cand isi aduce aminte. Si sa vezi jale.
Ma rog, ca tot veni vorba despre, as mai povesti de o noapte in tren si un colonel SRI ceva, care vroia sa imi/ne fie nash. Zicea "Fata din Bucuresti si baiat din Ardeal.. Ma copii, stiu eu ce zic, ce ocazie. Va fac io nunta la Campina. " Eh, alta ocazie ratata (?), dar despre asta n-o sa scriu. Nasi se mai gasesc. Si prefer prezentul. :)

Ma tot gandeam ca scriu pentru mine si ca sper sa nu citeasca asta oameni care ma cunosc. Si apoi m-am razgandit. Ca de fapt daca stiu ca ei citesc sau daca nu stiu, continutul e acelasi. Asta e un lucru bun. Acum cred ca sunt 7 prieteni care citesc blogu' asta sau cel putin stiu de el, da' asta nu ma incurca cu nimic. Stiu ca poate la un moment dat o sa se sature de mine, imi asum riscul. Poate nu o sa se intample asa.

Apoi m-am gandit sa nu dau nume in blog, ca daca nimereste cineva din intamplare, sa nu faca legatura cu mine. Da' am scris din ce in ce mai mult si legatura cu "mine" se poate face destul de usor. O sa ma simt prost. Adica descoperita, cumva. Dar asta e. Oricum despre unele lucruri sau persoane nu o sa scriu, pentru ca nu e etic. Poate nu vor. Sau poate ca e ceva care nu se poate scrie.

Acum o saptamana aproape am vazut licurici. Multi. Sunt fascinanti. Cred ca asta e unul din momentele pe care vrei sa le imparti cu cineva. A fost a treia oara cand am vazut licurici. Prima data a fost la Fr*sinei, apoi in P*dis, daca tin minte bine. Sunt fascinanti cu atat mai mult cu cat se vad doar noaptea. Logic. Prefer noptile decat zilele.

M-am hotarat. Imi iau un Rick Bike din ala la oferta cu 2 milioane. Macar daca mi-o fura iar sa nu plang. Olimpia mea a costat mai mult, in 2001, cand mi-am luat-o - adica dupa ce am picat sala la scoala de soferi. N-am plans cand am aflat ca nu mai e. Olimpica... nu am alintat-o niciodata cat timp a fost. Eram plecata si pana m-am intors m-am obisnuit cu ideea. Imi iau Rick Bike deci. Leo zice ca are de asta si ca e ok, si Carmen la fel. Mi se incurca gandurile in cap, adica vin mai multe sau nici unul. O fi de la oboseala, dar in ultimul timp parca nu am mai fost atat de energica. Ma plafonez, gata. E rau cand iti atingi limitele, si am ajuns la varsta la care incep sa mi le ating. Evident de invatat invatam toata viata, dar cand vine vorba de capacitati.. exista o limita. Mai exista niste persoane care apar de-a lungul vietii noastre si care ne trag in sus.. si prima la care ma gandesc in contextul asta e Vali (mai sunt si altele desigur), care tocmai mi-a trimis niste poze de la Fort Boyard (cred ca tre' sa fie undeva pe langa Bordeaux, sau poate ma insel), pe care l-a vizitat ieri. Ea se intoarce saptamana viitoare si cred ca abia astept sa ne vedem. Desi pe unii oameni e suficient sa stii ca i-ai intalnit, ca se gandesc si ei la tine si ca sunt. Filozofez asa dintr-o data. Acum ar trebui sa dorm. Am promis. Dar intai ma duc sa-mi fac o salata. N-am prea mancat azi. Apropo de legume, azi am fost la piata (eveniment! aplauze!) si era un tip cu Matiz cand puneam cumparaturile in masina, care daduse la maxim o manea. Asa cu sictir m-am uitat la el (cred ca a fost foarte evident) ca imediat a pus Morandi.

Dupa cum scriu pare ca si in real life vorbesc mult si fara rost. Senseless. Senselessness. Merg la somn deci.

Magellan

Am vazut azi un Magellan Hydra la 7 milioane doo sute, pardon 720 de lei (ingrozitor fara zerouri!) si mi-a placut. Ma tot gandesc la ea. Acum tre' sa fug. Cu masina ca altfel intarzii.

Aromanii - I love them

Astazi mi s-a indeplinit un fel de dorinta, asa (sau poate am niste dorinte cam banale, hehe). Am fost cu Aleksandar sa o intalneasca pe matusa lui, si i-am ascultat vorbind o ora jumate in aromana (macedo-romana, e tot aia). Mi s-a parut, normal, fascinant. O limba foarte asemanatoare cu romana veche, cu ceva influente slave. Nu are un fond de cuvinte prea mare. Nu au intrat neologisme. Cred. Nu exista in forma scrisa, nu se studiaza. Se vorbeste la fel in Macedonia si Romania. Aleksandar locuieste in Kumanovo. Aurica in Bucuresti. Nu se cunoscusera niciodata. [Parca as vorbi de mine si de rudele de la Arad si Brad pe care le-am vazut prima data anul trecut.] Strabunicul lu Aleksandar era frate cu bunica doamnei cu care ne-am intalnit azi, si care a venit in Romania acum vreo 70 de ani. L-am intrebat pe Aleksandar, a zis ca s-au inteles perfect, matusa lui nu avea nici un accent deosebit, nu folosea decat cuvinte cunoscute.
Stiam de existenta limbii asteia (unii din prietenii cei mai buni ai lu' mama sunt macedoneni, ii tin minte din copilarie) dar nu am apucat sa-i aud vorbind. Sau nu ma interesa pe vremea aia asa de tare. Oare Academia Romana face ceva pentru prezervarea ei? Bianca zicea ca daca ma intereseaza, sa fac un master pe limbi nu stiu de care. Lasa ca-nvat si-asa. S-ar zice ca ma fascineaza niste lucruri inutile. Cum sa invat aromana, macedoneana, sarba? La ce sa-mi foloseasca? Pai ca-mi plac. Pai da, da' invata ma si tu o germana, o spaniola. Eh, nu ma trage inima. Ma rog. Oricum nu ma preocupa prea tare, mai invat cate ceva cand apuc sa intalnesc niste oameni care le vorbesc.
Merg sa mai beau niste apa. Nu de caldura, de sete. Nimeni nu ma crede ca la mine in casa anul asta nu e cald. E chiar frig. E defect apartamentul asta. Nu ma pot bucura si io de vara, de un 40 acolo, de o ameteala, un ventilator. Nush ce se intampla anu' asta. Termopane termopane of of.
Azi e aproape marti? Dentist? Hm, infiorator. Miercuri as vrea sa merg la Ateneu ca e un concert in memoria Papei Ioan Paul al II-lea. Gheorghe Zamfir. Daca nu, la teatru joi. Neaparat. Se incheie stagiunea si am tot amanat. Trebe. Ioi gata merg sa dorm.

Anda Calugareanu - "Micul pr*nt" .mp3

Am gasit o melodie a Andei Calugareanu tot cautand Micul pr*nt pe internet (varianta aia pe chill-out, de la Guer*illa, de care scriam aseara). Mi-a placut melodia asta, tot despre "Le petit pr*nce" e.

Stiu sa intreb despre miei, despre flori
Odata-ntr-o padure am sarutat un izvor,
Stiu ce uimita-i culoarea albastra,
Am o gradina si o fereastra.

Mai am si-o carte foarte subtire
In care nu-ncape decat o iubire.

"Pot sa-mi iau locul langa tine pe stea?"
"Da - spuse printul. Esti prietena mea."

"Pot sa-mi iau locul langa tine pe stea?"
"Da! da! spuse printul. Esti prietena mea."

O revelatie. Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim..

Am lipsit cateva zile.. nu am chef sa scriu in nici o alta parte a zilei, asa ca vreau sa scriu cateva cuvinte acum. In seara asta am fost iar prin oras, de data asta cu doi macedoneni, sa le arat orasul. Hm, vreau sa scriu ceva serios dar nu pot, dom'le, cica am papanasi in frigider.. cum poti sa scrii ceva frumos cu gandul la papanasi? Ma gandesc si la piramidonul lui Maslow, piramida nevoilor pardon, si nevoile de baza, astea de supravietuire, mancare, somn, sunt jos de tot. Trebuie sa rezist. Scriu si apoi mananc. Noi cu brate de otel vom culege musetel.
Deci, macedonenii astia doi, Darko si Aleksandar, au venit in Romania sa tina un atelier de medierea conflictelor, si vor amandoi sa dea la facultate in Bucuresti. Ne-am conversat putin si in macedoneana, cuvinte de baza pe care le stiu, ceva asemanator cu "barza, viezure, manz". Chiar, cum or fi constatat lingvistii ca tocmai cuvintele astea sunt de origine dacica?
Sa revin. Aleksandar este "vlah", adica aroman. Ne-a zis si cateva cuvinte in "the vlah language". E cam ca in melodiile lui Tandarica cu Stelu En*che, alea cu "io ti voi moltu, voi fi a mea, ti placartzescu". Un fel de romana veche de 300 de ani care suna foarte frumos. Mi se pare foare interesanta treaba asta cu vlahii din Macedonia si macedonenii din Romania. Poate ma lamureste cineva.
Le place mult Bucurestiul. Bine, le-am aratat niste locuri super. Nu am o impresie grozava despre Bucuresti, dar am invatat ceva: trebuie sa-l privesc cu ochii unui turist ca sa supravietuiesc. Asa ca mi-a fost bine cat de cat pentru ca ani in sir nu prea ma consideram de aici. Astia doi mi-au zis in seara asta ca e mai frumos decat Viena. Asa, si in drum spre casa am avut revelatia. Am dat pe Radio Guer*illa si era niste trip-hop, chill out sau ceva de genul asta.. si pe o melodie de-asta.. incepe.. dialogul micului print cu vulpea (cand am scris asta m-am gandit la doamna Tzane si a ei expresie "Esti o vulpe". Contextul e altul, da' oricum..).
"Micul pr*nt" pe chill-out la Radio Guer*illa. Am fost fascinata. Sunt o persoana limitata. Nu mai beau Coca-Cola sau alte sucuri. Apa plata. S-a-ntamplat, nu am prevazut. Nu ma mai uit la televizor de ceva timp. Nu stiu de "Stei bambucea". Lumea incepe sa-mi povesteasca reclame. Trebuie sa ma reorientez catre niste ocupatii normale. "C*ao Darwin", "Numai iub*rea".. Un radio pirat cu manele..
Revelatia s-a produs deci. "Micul pr*nt" pe chill-out:

" -Tu nu esti pentru mine decat un baietas, aidoma cu o suta de mii de alti baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe, aidoma cu o suta de mii de vulpi.
Dar daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman in lume. Eu voi fi pentru tine, fara seaman in lume...
(...)
Daca tu ma imblanzesti, viata mea va fi cu totul alta, luminoasa. As cunoaste un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalti pasi ma fac sa intru sub pamant. Al tau ma va chema afara, ca o muzica."

I'll stop the magic a little, pentru a continua povestirea. Si in timpul dialogului dintre micul print si vulpe, la o intersectie, niste dudui. Cu un nene mai negricios. Una se indrepta spre noi. Si ii zic lui Darko ca ar avea o sansa. Iar el, amuzat, se intoarce spre Aleksandar si zice in macedoneana, ca de, se gandeste ca nu intelege nimeni... Deci zice: "Haha! Curve!" Duduia se intoarce spre cealalta, apoi spre noi, si incepe sa comenteze vizibil infuriata. Eu ii zic lui Darko "It's the same in romanian!" Ups. Eroare. Eram in intersectie. Nu se facuse verde, dar ce, si rosul e o culoare. Am plecat usor. Era aproape doishpe noaptea. Si "Micul pr*nt" la Radio Guer*illa, un radio con cojones.
Si intre timp deci, in continuare (daca as gasi pe ODC sa downloadez, chiar, ce bine ar fi) micul pr*nt se conversa cu vulpea.

"Vulpea tacea si se uita la micul pr*nt.
- Te rog, imblanzeste-ma! spuse.
- Cu cea mai mare bucurie, zise micul pr*nt, dar nu prea am timp. Trebuie sa-mi gasesc prietenii si mai am atat de multe de cunoscut!
- Omul poate cunoaste cu adevarat doar lucrurile pe care le imblanzeste, raspunse vulpea. Oamenii nu au timp sa cunoasca ceva cu adevarat. Ei cumpara lucruri gata facute de la negustori. Dar cum negustori de prieteni nu exista, oamenii nu au prieteni adevarati. Daca vrei sa-ti fiu prieten, imblanzeste-ma!
- Bine, bine, dar cum? intreba micul pr*nt.
E nevoie de foarte multa rabdare, ii raspunse vulpea. Intai sa te asezi la o distanta considerabila de mine, acolo, in iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei scoate o vorba. Vorba da nastere doar neintelegerilor, dar in fiecare zi vei putea sa te asezi putin mai aproape…"

E nevoie de foarte multa rabdare. O sa scriu mai incolo si o poveste din "C*tadela" care mi-a placut mult. Pentru azi cred ca ajunge..

" - Adio, spuse vulpea. Iata secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decat cu inima. Ceea ce este important nu se arata ochilor."

Micul pr*nt la radio Guer*illa.. pe chill-out.. Acum am incercat sa citesc fraza de mai sus asa, imaginandu-mi-o pe o melodie, ca si cum nu as fi auzit-o in seara asta la radio. Asa cum poate o citesc altii acum. Sper ca nu ati facut greseala sa va imaginati ca textul asta este citit de Bebe Mihaescu ala docteur en sexologie, de pe Radio 21. :))

Ce frumos, si cat de adevarat... Prietenii stiu de ce. :)

In Stuf

Cred ca o las curand blogul asta doar pentru povesti si texte interesante, ca daca scriu aberez.. da' asta e si ideea cred. Cine ma stia n-o se mire, cine nu ma stia bine, o sa-si schimbe parerea. Cred.
Dupa o zi lunga, cu deconturi, calcule, si proiecte, am mers sa ne dam cu caiacul, mai exact cu sandolina pe un lac care se afla la o statie de mine si se pare ca nu l-am apreciat suficient.. Dar a plouat si oricum sandolina asta e prea subtire ca sa ma simt in siguranta. O sa fac si asta la un moment dat totusi, mi s-a parut foarte frumos, erau vreo 6 persoane care se dadeau.
Si in seara asta am fost in Stuf, sa ma intalnesc cu Maija. The finnish girl. Am petrecut o luna de zile in acelasi oras, in scoli, licee si universitati, in Ternopil. Vreo doua saptamani chiar am locuit in acelasi loc, cu ea si cu Milkica. Si cu Primoz din cand in cand. Ii era dor de mine.. ma rog, trecand peste intrebarea cum de ii era dor de mine, mi-a placut ca ne-am revazut. Claudiu Alx si Andreea au apreciat ideea din cate am vazut.. Era un fel de private party pentru ca pleca una dintre tipe undeva prin Danemarca. Erau si niste algerieni, indieni, englezi sau mai stiu io ce si evident niste domnisoare studente blonde crud, foarte elevate, nu ma indoiesc. Ma rog, Dj sarguinciosi, dupa juma de ora de Snap - The Power eram putin ametiti de ritm si ne pregateam sa ne retragem dar pana la urma am dansat Lambada si ceva din Cartea Junglei (traiasca Bianca :) cu The bear necessities unde ne frecam de stalpi si ne scarpinam unii pe altii. U! u! u! Pe spate, normal. A, a mai fost si "Trecea fanfara militara". Ce vremuri. Iubesc nostalgicii. O sa devin unul din ei.
Maine seara am auzit ca mergem la Water Park, daca reusesc sa imi termin si ce am de facut la timp.. si poate n-o sa ploua. Ce existenta banala, nu?
Cam atat de azi, dau legatura in studio si merg la culcare.

Povestea celor trei copaci

A fost odata ca niciodata un deal, si pe dealul acesta cresteau trei copaci inalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visurile lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus:
-Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si printesele lumii.

-Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.

-Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.

Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat.Al treilea era ingrozit, dar a fost si el taiat.

Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat intr-un grajd, vreme de multi ani.

Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si semetia pareau acum atat de departe. Dar…

Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in ieslea facuta din trunchiul celui de-al doilea copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit pe mare intr-o zi cu barcile facute din primul copac si s-a facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat. Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul acestuia.

Povestea unei furnici

In fiecare zi, devreme de tot, venea la serviciu Furnica cea harnica, productiva si bucuroasa de munca ei.

Acolo isi petrecea ea zilele, muncind cu sarg si fredonand un cantecel.

Era harnica, productiva si bucuroasa de ce facea, dar, vai, nu o superviza nimeni.

Bondarul, presedinte si director general, a considerat ca asa nu se mai poate si a creat un post de supervizer, pe care a angajat un Gandac cu multa experienta.

Prima grija a Gandacului a fost aceea de a standardiza ora de sosire si de plecare de la munca, si a elaborat si niste rapoarte minunate pe aceasta tema.

Curand s-a vazut ca era nevoie si de o secretara care sa pregateasca rapoartele, si ca urmare au angajat o Paianjenitza, care a organizat o arhiva si s-a ocupat si de telefoane.

Si in tot acest timp, Furnica era harnica, productiva si se bucura de munca ei. Muncea si iar muncea. Si din cand in cand fredona o melodie.

Bondarul, presedinte si director general, era incantat de rapoartele Gandacului supervizor, ba chiar i-a mai cerut si niste tabele comparative si grafice, indicatori de gestiune si analize ale tendintelor de viitor.

Asa ca a fost nevoie sa angajeze si o Musca, pe functia de ajutor de supervizor si a trebuit sa-i cumpere si un laptop cu imprimanta in culori.

Curand Furnica harnica, productiva si bucuroasa de munca ei, a incetat sa mai fredoneze o melodie, si a inceput sa se vaiete ca pierde vremea cu hartoagele pe care o puneau sa le completeze, in loc s-o lase sa lucreze.

Si atunci, Bondarul, presedinte si director general, a hotarat ca e momentul sa ia masuri: s-a creat postul de administrator general al departamentului in care lucra Furnica harnica, productiva si bucuroasa de munca ei.

Aceasta responsabilitate a fost incredintata Lacustei care, ca prima masura a pus mocheta bej in biroul sau si a cerut sa i se cumpere un fotoliu special. Noul administrator general - e clar - a avut apoi nevoie de o masina, de un laptop ba chiar si de o retea intranet pentru comunicarea cu subalternii.

Tot noul administrator general a mai avut nevoie si de o asistenta personala si a adus-o pe Broasca, cea care-i fusese secretara la precedentul loc de munca. Aceasta urma sa-l ajute la elaborarea planului strategic si a bugetului pentru departamentul in care muncea Furnica harnica, productiva si bucuroasa de munca ei.

Furnica nu prea mai canta, si pe zi ce trece devenea tot mai agitata si mai nervoasa.

"Va trebui sa selectionam o societate de consultanta care sa ne elaboreze un studiu cu privire la mediul de lucru in societatea noastra", propuse Lacusta. Iar societatea aleasa, contra unei sume consistente, se puse pe studiu, anuntand ca are nevoie de cateva luni de lucru.

Dar intre timp, Bondarul presedinte si director general, reanalizand cifrele, ajunse la concluzia ca departamentul in care lucra furnica harnica, productiva, si ceva mai putin bucuroasa de munca ei, nu mai aducea acelasi profit ridicat ca pana acum.

Si l-a contactat pe Bufnitza, renumitul consultant in afaceri, ca sa-i ceara un diagnostic al situatziei.

Domnul Bufnita s-a invartit trei luni prin birourile societatii si a elaborat un raport sofisticat, in mai multe volume, in valoare de cateva zeci de mii de euro, care se incheia cu concluzia: "Sunt prea multi salariati in acest departament. Trebuie efectuate concedieri".

Asa ca Bondarul, presedinte si director general, a trebuit sa urmeze sfatul consultantului care-l costase cateva zeci de mii de euro, si sa o concedieze pe Furnica harnica, productiva si furioasa, care pe vremuri era harnica, productiva si bucuroasa de munca ei.

Morala: Sa nu cumva sa-ti treaca prin minte sa fii o Furnica harnica, productiva si bucuroasa de munca ei! Este mult mai oportun sa fii sau o Lacusta sau un Gandac, inutil si incompetent. Incompetentii nu au nevoie de supervizori, asta o stie toata lumea. Pe ei nu-i streseaza nimeni !

Daca, totusi, nu te poti impiedica sa fii harnic si productiv, sa nu cumva sa arati ca esti bucuros de munca ta. Asta n-au sa ti-o ierte niciodata!

Inventeaza din cand in cand ca ti s-a intamplat o nenorocire. Fa pe victima ! Fa in asa fel incat sa nu le fie ciuda ca te bucuri de ce faci!

Iar daca, in ciuda acestor sfaturi, te incapatzanezi sa fii o Furnica harnica, productiva si bucuroasa de munca ei, apuca-te de o activitate independenta, cel putin asa nu vor trai pe spinarea ta toti Bondarii, Gandacii, Paienjenii, Mustele, Lacustele, Broastele si Bufnitzele!

Despre ultima saptamana. Bunicului meu.

Da, ieri m-am intors, am fost la tara la parastasul de 6 luni al bunicului. Ion. Noi ii spuneam tata Ion. Ce nume... Ion si Mucenica. Da, suna ciudat, dar la noi in zona se foloseste si numele de Mucenica. Si ca semnificatie suna foarte frumos. Ion si Mucenica. Tata Ion si mama Genica. Da, suna asa de doi lei daca scriu asta.. pentru ca insemnatatea pentru mine e foarte mare. Au fost mai mult decat un tata si o mama pentru mine, pentru noi. Niste modele, de rabdare, de intelepciune, de harnicie, de cultura.. da, de cultura. Bunicul meu avea 4 clase si scria poezii. Si stia poezii. Si stia cate domnii a avut Dimitrie Cantemir. Si Luceafarul pe dinafara. Si avea o rana deschisa din razboi la picior pe care trebuia s-o panseze permanent. Si cand il durea piciorul canta. Stiu ca m-a iubit mult. Mi-au spus ca inainte de a muri m-a strigat, de multe ori.
Imi aduc aminte cate o chestie... "Tata, cand te inchini, sa faci o cruce in plus, sa nu-ti dea Dumnezeu barbat betiv."... "Ca ma uit la satul asta, se alege praful, vin acasa beti morti de la bodega, isi bat nevestele..."
Bunica mea... Mucenica. mama a 12 copii din care 6 au murit la varste foarte mici. "Mama eroina". 10 nepoti. 81 de ani. Am mers marti la Horezu, la cele doua verisoare ale mele. Am dus-o si pe mama Genica, am decis ca i-ar prinde bine o iesire. Era si parintele Ioanichie acolo (duhovnicul familiei noastre, asta e o poveste despre care puteti sa ma intrebati..) Asa ca eu am decis si sa merg sa ma spovedesc cu ocazia asta. Asa am simtit. Ma bucur ca lucrul asta are importanta acum pentru mine. I don't take things for granted. Am oscilat. Mult. Acum sunt prea aproape de lume ca sa fiu foarte aproape de biserica. Sunt departe deci, si totusi mai aproape decat in trecut. Asa ca am dus-o si pe bunica la Horezu, la manastire, pentru o juma de zi. I-a fost foarte rau pe masina. M-am cam speriat. Si mi-am adus aminte de Pastele trecut, in 2004, cand l-am dus pe tata Ion de urgenta la spital la Bucuresti. Cu scaunul dat pe spate, avariile aprinse, 140 km la ora (abia aveam masina de o luna) si aproape de Bucuresti ii era din ce in ce mai rau, zicea ca sa oprim sa ii aprindem o lumanare mai bine. Eram cu mana pe schimbatorul de viteze si ma tinea de mana si tremura. De fapt, scriu lucrurile astea pentru ca... pentru ca nu vreau sa le uit, pentru ca mi le aduc aminte din cand in cand, dar rar, asa ca ar fi bine sa fie scrise, si pentru ca ele explica ceea ce SUNT. Si mai mult, ceea ce sunt acum, si poate ce am devenit datorita atator lucruri care mi s-au intamplat.
Da, despre bunicii mei. E adevarat ca suntem atat de prinsi in grijile de zi cu zi incat nu ne mai aducem aminte de asta. Majoritatea oamenilor chiar nu au o familie asa. Da, niste oameni deosebiti. Am fost trista totusi cand am realizat ca nu sunt mai multi ca ei. Poate e chiar greu..
Interesant e ca nu sunt totusi atat de legata de familie. Doar in limite normale. Nu sunt un copil mamos. Nu imi petrec mult timp cu rudele. Nu stau pe acasa mai mult de 7 luni pe an. Parintii ma vad rar. Azi am mers sa fac cumparaturi in Cora, ca burlacii (chiar, cum era cu femininul ala) si am meditat asupra concluziei mele :) Care este. Si anume ca nu e atat de frumos sa locuiesti singur. Desi cateodata mi-am dorit asta. E ciudata casa asta goala, daca ma gandesc bine.
Iar am trecut de la una la alta dar ma indrept spre final. Deci, ieri m-am intors acasa, iar singura, si seara m-am intalnit cu colegii de la master. A fost frumos, am terminat cursul si am decis sa ne mai vedem. In fiecare a treia joi din luna. Luna viitoare a treia joi pica tocmai de ziua mea, asa am auzit, dar oricum nu o sa fiu in tara. Who cares? :P Lipsesc de pe 15 iulie pe 15 august. EVS. Pana atunci mai scriu cate ceva... Noapte buna... wherever you are... :))

The Promise

People wondered what he was doing. They came - walking their dogs or their children - and always he would be sitting there. He never talked to anyone - and no one ever talked to him. He sat, every day, on the beach, touching the stones, maybe picking them up or turning them around. A bit further down each day but only by inches. He never took one home. If he had a home. They didn't know. He was old, they knew that. He's face was all wrinkled and deeply tanned. He wore old clothes, things that had probably never been in fashion at any time and now worn to a sheen. And then one day someone spoke to him. She was maybe 6. A small girl with curly hair and curious eyes. 'What are you doing?' she asked. 'What do you do with the stones?' He slowly turned to look at her. 'I appreciate' he said quietly, almost in a whisper. 'I look at all the stones, notice the colour, feel how smooth they are.' He took another one and caressed it gently. 'Why?' she said. 'Aren't they pretty?' he asked. They were. 'And look, they're all different' he pointed at a few of them. 'All different'. Still, she didn't understand. He turned to her again, 'I promised God that I would look at his creation and truly appreciate' he said. 'And these stones are all beautiful'. He paused. 'I have looked at trees, too. They're even more different. Only, that was a long time ago'. He looked to the sea. 'Maybe I'll watch the waves one day'. 'Are the waves different too?' she asked. He smiled for the first time in .. ages probably. 'Yes' he said. 'All different'. And the girl laughed happily and ran off. He sat still for a while, the surprise of hearing his own voice settling slowly. He had promised God all those years ago. Promised that at least he, if no one else, would appreciate creation, take the care to notice, the time to wonder. And he went on, turning the stones, seeing that they were all different, all beautiful.

A beautiful mind

As scrie despre banchet, despre ce s-a intamplat azi, la ultimul curs de la master si la banchetul de dupa unde am baut Garrone si mult vin alb sec si demisec, dar prefer sa scriu un citat, dintr-un film pe care l-am urat (ma rog, prima jumatate), insa care a avut sens abia spre final. Si as vrea sa redau discursul de final al personajului principal, atunci cand urca pe scena pentru ca a luat premiul Nobel..
Oare ma caracterizeaza, cumva..?

"I’ve always believed in numbers, in equations and logics that lead to reason. But after a lifetime of such pursuits I ask: What truly is logical? Who decides reason? My quest has taken me through the physical and metaphysical, the delusional and back. And I have made the most important discovery of my career, the most important discovery of my life.

There is only in the mysterious equations of love that any logical reasons can be found. I’m only here tonight because of you. You are the reason I am. You are all my reasons. Thank you."

Masterul, vacutele, noii dinti ai lu' mama, Maria..

Da, o sa scriu putin si despre asta, despre master, pentru ca maine e ultima zi. "Putin" o sa scriu pentru ca mi-e somn. Mi-a placut cursul asta. Colegii i-au dat valoare. Si jumatate dintre profesori. Pacat ca se termina. Azi a trebuit (din nou) sa sustin un discurs in amfiteatrul unde facem cursurile, in fata colegilor.. care sunt toti mai in varsta, juristi, directori, psihologi, consultanti resurse umane. Am incercat sa pregatesc, dupa indicatii, discursul de acasa. Mi-am scris cateva randuri pe hartie. Am incercat sa le si retin dar.. degeaba. Si.. am ajuns in fata lor.
Si am zis "Da, ma pregatisem sa va vorbesc despre conflicte, despre solutionarea lor, despre cum impart doi copii o portocala.. dar colega noastra Dana zice ca ar trebui sa vorbesc despre ceva ce imi place, asa ca pot sa pun foaia deoparte.. m-am hotarat sa va vorbesc despre altceva." Cred ca, asa cum spunea Bogdan despre dezv*ltarea pers*nala si leadersh*p, e bine sa lucram pe "excelenta" si nu pe "perfectiune". Cred ca fara sa vreau incep sa fac asta. Deci.. hm, culmea, le-a placut. Evaluare pozitiva.. captatio benevolentiae.. etc.. etc. Da, poate si tema a fost interesanta. Le-am povestit o sesiune de la stagiul din Croatia in care i-am lasat pe participanti sa se desfasoare, sa pregateasca o activitate de o jumatate de ora. E mult de povestit, dar un joc in care jumatate din participanti sunt legati la ochi si se mizeaza pe alte simturi, pentru ca mai apoi debriefing-ul sa fie facut de.. participantul orb (din nastere), Irmgard, trebuie sa fie foarte interesant chiar si povestit. A fost emtionant acolo, si l-am povestit destul de expresiv si aici. Cred ca e o experienta care m-a marcat si poate o sa mai scriu despre asta. Asa cum poate fara sa-mi dau seama m-au marcat multe in Ukraina si Croatia. Ar fi bine sa le scriu candva, mi-am tot propus..
Deci.. tot despre ziua de azi.. dupa am fost cu Alex si Danutza (evident m-au asteptat 40 de minute ca pe o vedeta..) prin oras, sa mananc mai intai - frigarui sandwich de la Spring, sa manance si ei vreo 3 inghetate - by the way best ice-cream is at Sheriff's! clar! - apoi am fost sa vedem vacutzele de prin oras... ma bucur ca au aparut pentru ca orasul asta este prea trist pentru gustul meu boem. Asa.. doua la Patratul Militar National, una la Int*rSport.. pana le gasim pe toate mai e.. Si stationeaza. Pana in septembrie.
A, si dupa, surpriza! Am venit acasa, si am crezut ca mama face mishto de mine. Pentru ca azi si-a pus dintii. Si am ras cu ea juma de ora, ca arata exact ca o marmota. Noroc ca merge maine la tara, sa o vada si altii. Arata.. dintzos. Cred ca sunt cu vreo 3 mm mai jos. Saraca, sper sa o rezolve doctorul cand se intoarce, daca nu ii pilim noi. Si mama invelea ciocolata in staniol! Noroc ca e barbata si deocamdata se bucura ca are dinti. Deocamdata. Se mai uita si in oglinda, dar deocamdata nu se poate uita fara sa ne apuce pe toti rasul. Daca se uita in oglinda, rade ea. Daca se uita la noi, radem noi. E o stare de fapt. Totusi sper sa fie doar temporar. Sa o vedem duminica la parastas, cand o sa trebuiasca sa vorbim cu toata lumea. E o experienta interesanta. Eu o imbarbatez. Ce sa-i faci, ne obisnuim. Dar dupa sper sa ne dezobisnuim rapid, ca trebuie sa ii pileasca, sa faca ceva. Arata ca niste lopeti.. Deci peste o saptamana gasim alte solutii, ori dentistul, ori polizorul.
Mama si tata pleaca maine la tara, eu poimaine, si acolo o saptamana intreaga o sa facem o cura intensiva de "unii cu altii" pentru ca ne vedem prea rar. Acum o sa ne vedem o saptamana intreaga. Eu, bunica, Anca, tata, mama sii dintii ei si Maria fara dinti. Asteptam inca vreo 3 ani ca sa-i creasca, acum are niste ramasite. Lipsa de calciu.. Oricum acum totul e ok. Are 4 ani. Zice de mine ca "*** vine, mananca, pleaca, vine, mananca, doarme si pleaca." Ne vedem cam rar, ca eu nu prea sunt pe acasa sau cand sunt ea doarme. Nu pot sa zic ca ma solicita prea tare. Desi mama zice ca daca n-ar fi fost ideea mea, n-ar fi adoptat-o. N-as zice ca sunt super-intuitiva. Doar ca mie mi-era clar ca nu o sa mai vrea sa se desparta de ea, data fiind situatia. Cred ca am trecut cu totii prin niste momente extrem de grele (..cateodata separat). Dar merita. Acum, dupa tot ce mi s-a intamplat, as putea sa scriu un roman. Asa cred unii. Pentru mine toate s-au intamplat foarte natural, am avut si socuri, si momente de revolta, dar mi-am pastrat echilibrul. E ceva firesc. Si pentru ca am ajuns aici, desi deocamdata exista doar 2 persoane care citesc blogul, as vrea sa-mi cer scuze. Fata de toti prietenii mei care timp de 3-4 ani nu au stiut ca noi "suntem mai multi". Si care nu au stiut de Maria. Si pentru toate scuzele tampite gen "acasa la mine e dezordine, poate ne vedem in oras." Nu stiu daca am zis asta, dar eram pe-aproape. Nu am putut sa zic nimic nu pentru ca nu as fi avut incredere, ci din respect pentru persoanele implicate. Si mai ales pentru mama ei, a Mariei. Si am invatat sa tac. Si sa gandesc de doua ori inainte de a vorbi. Stiam asta si inainte, insa e altceva cand o practici atat de mult timp. Si mi-a fost greu pentru ca au fost prieteni foarte apropiati carora nu puteam sa le spun. Poate va linisteste faptul ca rudele noastre, verii, unchii, au aflat cam odata cu voi. Asta ne-a fost chiar si mai greu. Ei veneau si in vizita cateodata. Daca va intrebati mai mult, va rog sa ma intrebati personal. Nu ar fi nici o problema.
Suna asa de complicat acum cand pun pe hartie asta. La noi acasa totul a fost foarte natural, si o atmosfera extraordinara, mai ales in ultimul timp. Dar imi pare bine ca am scris-o si trebuia sa o fac. Ma mir ca am trecut de la una la alta asa. Acum trebuie sa merg sa dorm. Cred ca pot sa-mi programez si niste vise. Lucrez profesional.

Aberatii non-sonore

Doi cai stau în pivnita si taie benzina cu fierastraul. O surubelnita intra pe usa pvnitei o ia în sus pe perete, se târaste pe tavan pâna la peretele opus, apoi în jos pe perete si iese afara pe usa cealalta. Zice un cal:
- Ai vazut asta?
Celalalt cal:
- Da, asta nu da niciodata "Buna ziua"!...

Being with you and not being with you is the only way I have to measure time

...asta spunea Jorge Luis B*rges... si da, hm, se intampla cateodata sa simti asta. Si cred ca un om este cu adevarat om daca ar exista "cineva" pentru care ar putea sa renunte fara regret la cea mai mare pasiune a sa.
Si acum, daca ma gandesc bine la asta... da, am mai zis-o... eu nu am nici o mare pasiune. Nu imi plac extremele. Iubesc cate putin multe chestii. Poate ca in ultimul timp imi iubesc foarte mult masina.. patetic as zice :) ..dar s-a creat o conexiune speciala mai ales dupa drumurile lungi, dupa marele numar de zile si nopti petrecute la volan, mai ales in ultimul an. Imi place sa ascult muzica si sa conduc.. Da. E ceva ce am promis ca o sa explic o data, tristetea aia care te cuprinde pe la 5 dimineata, cand conduci si esti singur sau toti ceilalti dorm... e greu de explicat. Nu e chiar o tristete, e o revelatie a faptului ca de fapt prin viata treci absolut singur.. sau poate sunt prea pesimista? Da, poate. Cu cat iubesti mai mult oamenii, cu atat.. da' nu vreau sa filozofez pe tema asta acum. Spuneam decat de revelatia de a fi atat de singur si in acelasi timp atat de responsabil pentru tine si pentru ceilalti.. revelatia asta pe care o ai cand mergi noaptea pe un drum pustiu, cu muzica "gilette" (adica pentru taiat vene) in boxe. Si apropo, nu m-am gandit NICIODATA la sinucidere, in caz ca pe cineva a speriat comparatia. Deci.. atunci esti tu cu tine, si atat, si masina, si drumul. Si tu. Si gandurile tale. Care includ alti oameni, dar oameni care nu sunt acolo, cu tine. Sau sunt dar dorm. Si interesant e ca incepe sa-ti placa tristetea aia. De parca ar fi a ta..? Si iti aduci aminte de zilele petrecute cu prietenii, in care faceai pe clovnul. Poate cumva doua treimi din ei te considera o superficiala. Doar glumesti tot timpul, nici n-ai avea timp sa fii atenta la ceilalti. Ei nici macar nu conteaza. Poate eventual cred ca iti place sa fii si in centrul atentiei. Da, te cunosc.. Cool! Incurajator! Hm, dar tu urasti asta.. Urasti sa faci pe clovnul, dar iti place sa glumesti, sa faci jocuri de cuvinte, sa porti discutii interesante si constructive, sa asculti. Esti optimista, poate vrei sa fie si altii. Dar ei cred ca esti superficiala, egocentrista, ca ai prea multi prieteni ca sa iti si pese de ei.. ca si cum lor le-ar pasa de tine at least as much. Ca de fapt nu iubesti oamenii, ci doar te dai bine pe langa ei. Vrei sa te placa. E o chestie politica sa fii pupincurist. Asa ajungi sus. Profiti. De-aia te porti frumos. De fapt ei cred ca doar te prefaci. Ca in realitate mushti. Esti ipocrita. E doar o masca de om caruia ii pasa. Si tu, pana la urma, cu varsta, trebuie sa te convingi ca nu conteaza ce spun ei. Un sut in fund e un pas inainte. Mai multe suturi in fund sunt o cadere in branci. Te ridici si ce faci? Poate te apuci sa citesti carti motivationale. Bun! Perfect! Exact ce iti trebuie. De ce sa iti pese de ce zic altii? Pot sa creada ce vor. Tu... trebuie sa fii tu insuti! Sa te exprimi. Sa ai incredere in tine. Sa pleci cand esti nefericit. Sa te distrezi. Sa nu iti pese. Sa pui punctul pe i. Sa bati cu pumnul in masa pentru drepturile tale. Sa injuri chelnerita, vanzatoarea, arbitrul. Sa nu suferi dupa cineva. Nu are rost. "Iti faci rau." Nu merita. Nu meriti tu sa-ti faci asta. Ca si cum merita sa-l iubesti, dar acum nu mai merita sa suferi. Ma intreaba cineva acum pe messenger: si totusi, de ce murim repetat (asa cum scrie pe statusul meu).. raspunsul este: tocmai pentru ca ne pasa. Si da, e bine ca ne pasa. E bine ca simtim, e bine cand suntem veseli, tristi, fericiti, dezamagiti. E bine ca simtim ceva, orice. Asta ne face mai oameni. Si esti in masina, la volan, dimineata, inca nu s-a facut ziua, ai trecut de limita aia depresiva a oboselii si sirul gandurilor continua. "Asta ne face mai oameni." Hm, ciclic, ca in "Padurea sp*nzuratilor". "Asta ne face mai oameni." Da, exista "Cineva" pentru care as preda cheile de la masina. Nu mi-ar parea rau. As renunta la ceea ce este in prezent cea mai mare pasiune a mea. Pentru cineva. Si asta ma face mai "umana" ca oricand? Si totusi.. te simti mai singur uneori cand esti cu cineva decat atunci cand esti chiar singur. Hm. Si esti la volan, si e noapte. Gandurile astea.. or fi pentru ca asculti Ch*lian? Pai da, daca nu asculti "Papichulo". Sigur. Atunci ai gandi altfel. Mai vesel dom'le. Ce atata tristete. Atatea ganduri inutile...Ce sens are? In fond, de ce sa iti pese? De ce sa existe cineva pentru care sa renunti la cea mai mare pasiune a ta? Nu trebuie sa renunti la cea mai mare pasiune a ta pentru nimeni. Un sacrificiu atat de mare pentru cineva.. De ce sa te simti vulnerabil? De ce sa admiti ca iubesti pe cineva? De ce iubesti? Ca sa fii vulnerabil? Ca sa te raportezi mereu la persoana aia? Ca sa iti ingradesti libertatea? Ca sa poti renunta chiar si la cea mai mare pasiune a ta? Ca sa faci atatea compromisuri? Ca sa suferi? Pentru ce? Pentru cine? Merita? Hmm... da!
Si esti la volan, e aproape dimineata.. in curand intri intr-un oras. O sa gasesti un drive-thru.. Un McD*nald's. Da! Ce atata Ch*lian?
PS: randurile de mai sus parca ar fi fost scrise de un psihopat. Nu e cazul. Sunt si un exercitiu stilistic.. poate cateodata, rar, am inspiratie.. si mai si dramatizez putin, sigur. Doar sunt o superficiala.

First post - A quote

I am not sure that I exist, actually. I am all the writers that I have read, all the people that I have met, all the men that I have loved; all the cities that I have visited, all my ancestors . . . Perhaps I would have liked to be my father, who wrote and had the decency of not publishing. Nothing, nothing, my friend; what I have told you: I am not sure of anything, I know nothing . . . Can you imagine that I not even know the date of my death?