Viata ca o piesa de teatru

Vreau sa scriu, n-am mai scris de mult "despre mine".. asa cred.. dar nu stiu ce..

Azi am stat cam mult la HQ, cred ca pana la 8 jumate, si starea mea se inrautatea treptat.. mi-era frig si deveneam trista. Apoi, in drum spre casa, ca de obicei in astfel de momente, am gandit intens. Ma gandesc si la drumul catre Sighi de miercuri, 7 ore cu mine in masina. Nu poate fi decat interesant.

Mi-am adus aminte, cred ca ieri, brusc, un citat. Il am pe o vedere, care cred ca se termina cu ceva de genul "Imi pare bine ca am lucrat impreuna si ma bucur, sincer, ca te-am cunoscut." Nu cred ca suna chiar asa, dar asemanator. Nu cred(eam) ca era adevarat. Dar despre altceva vroiam sa scriu.. mai era ceva scris deasupra, pe vederea aia din 2001. Un citat din Cioran.

"Toata viata oamenilor este o stare de betie, intrerupta cand si cand de lumini de indoiala. Cei mai "normali" dintre ei sunt beti-morti. Caci "treaz" nu se mai poate nici macar respira.
Cu cat esti mai normal, cu atat esti mai departe de adevar si mai aproape de viata."
Asta scria pe postcard. Cioran insa continua: "Ce interes blestemat am avea sa tulburam echilibrul betiei sau sa lamurim delirul? N-am vrea, fiecare, sa putem fi beti-morti de viata, prada greselilor delirante? Caci acestea sunt singurele arme in contra mortii imperecheate criminal cu adevarul."

Sa-mi zica peste 4 ani "hmm.. mi-aduc aminte si acum ca stateam pe covor in camera si lucram, abia ne cunoscusem. Dar nu stiu de ce am asa de clar in minte imaginea aia". Nu acord lucrurilor o importanta mai mare decat o au. Cred insa ca e bine sa scriu cate ceva, pentru ca sunt o parte din gandurile mele. Stiu ca o sa avem drumuri foarte diferite, si, foarte interesant my friends, simt asta la prezent, nu la viitor. Asta nu poate fi decat bine. Nu putem explica de ce se intampla unele lucruri si mai ales, above anything, de ce simtim cateodata ceea ce simtim. Conjuncturi? Comportamente? Nevoi? Afinitati? Nimic din toate astea? Toate la un loc?

Acum inteleg ce inseamna "istoria personala". Ca in seara asta am ras, sau ca acum 5 zile am plans, nu este nicidecum un fapt care a trecut. Totul lasa urme. Putem fi echilibrati si optimisti, asta nu inseamna ca nu avem cate putin din emotiile care ne-au insotit de-a lungul vietii. Ca nu avem o tristete de care nu ne putem lecui nicicum. Mie mi se pare frumos sa fii putin trist cateodata. Nostalgic, resemnat, retinut, sau pur si simplu trist. In anumite limite, e chiar benefic. Si, cum spuneam, frumos. Nu incetam sa ne uimim pe noi insine de-a lungul vietii. Important e sa nu ne mintim. Nu numai ca lucrurile sunt asa cum vrem noi sa fie, ci si ca vrem sa ne credem altfel decat suntem.

As fi scris mult mai mult. Si mai frumos. Insa.. cred ca sunt obosita. Posturi in care ma exprim ambiguu si plictisesc. Pana si pe mine. ;)