Zambesc

Azi am zambit toata ziua, mai putin cand Sylvie se certa cu mine. Nu are incredere in mine. Nu pot face nimic. Pot cel mult sa incerc niste subiecte de discutie de interes comun si in general niste interese comune. Un teatru, o salata. Cat de departe putem merge in a accepta alegerile prietenilor nostri si a nu ne simti responsabili pentru ei? Ca tot venii de la Iasi, unde am vorbit de evaluare... "2 pasi inainte, unul inapoi". O sa fac un pas discret inapoi, cat sa nici nu se simta. Poate e bine sa nu-i responsabilizam pe prietenii nostri cu informatii nefolositoare (mai exact, se responsabilizeaza ei, fara sa le-o cerem). O schimbare de situatie nu inseamna ca brusc ma schimb eu.. si daca azi am fost fericita ca maine lucrez, si daca am zambit pentru ca m-am simtit sustinuta zilele astea mai mult decat ma asteptam.. e o atitudine datorata unor schimbari..
Asa, si ma bucur mult ca te-am vazut, Dee. Mult de tot. Adica s-au potrivit lucrurile si sper ca ti-a placut si tie sa ma revezi si sa ne cunosti (pe toti ;).
Duminica seara insa mi s-a intamplat un fenomen interesant. Dupa ce i-am dus pe toti acasa, n-am mai putut cobori din masina de oboseala. Era sa adorm acolo. A fost frumos la Iasi. Sunt exigenta cu mine, totusi a fost bine. Intotdeauna se poate mai bine, oricum. Si un drum... excelent. De vis. Mult peste asteptari.
Intoarcerea acasa.. a fost ok. Azi-noapte iar nu am dormit acasa, pt ca a venit Felicia din Oradea cu Tom, un begian, si nu si-au rezolvat problemele la ambasada. Nu aveau unde dormi, asa ca am cedat. Si, in mod ciudat, si aseara si in seara asta, m-am intalnit cate juma de ora cu cineva caruia i-e dor de mine. Intr-un mod matur si masurat, desigur, si doar pentru ca are motive, ca avem motive. Suntem altfel, mult.
Aproape ca o inteleg pe Sylvie. Totusi in situatii asemanatoare eu ma comport altfel. Si stiu, Val, ca sunt nashpa si ca ma iau de tine.. dar iti accept deciziile. Si daca Frederic era "un nashpet", asta ar fi fost.. ne vedeam, vorbeam, radeam.. Cred ca e destul de dureros sa stii ca prietenii tai nu iti accepta o parte din viata. Cred. Nu am de unde sa stiu. Adica, prefer sa nu stiu.
Sunt ok, my friends. Valorile mele sunt in acelasi loc in care sunt de obicei, sunt cu picioarele pe pamant, masor foarte bine lucrurile, sunt motivata, vreau sa imi gasesc un loc de munca bun, ma simt sprijinita si as putea spune chiar iubita, I don't take things for granted, sunt realista si stiu ce e bine si ce e rau.. si mai ales stiu ce fac si ce ar trebui sau va trebui sa se intample. Iar daca Sylvie prefera, pentru a sta cu constiinta impacata, sa nu stie anumite lucruri, atunci sunt 1000 de alte subiecte pe care le putem aborda. Asta doar daca unii oameni fac unele lucruri doar pentru a dormi linistiti si pentru ca nu cumva sa inceapa sa vada griul dintre alb si negru. Sunt unul dintre acei oameni. Care gandeste in alb si negru, care sta cu sabia gata de a taia cate un cap, care stie foarte clar ce e bine si ce e rau. Si iata, exista o singura modalitate de a vedea toate nuantele dintre. Atunci cand spui "niciodata" trebuie ca de undeva de sus sa ti se demonstreze, intr-un mod paradoxal, ca nu trebuia sa o spui, ci trebuia sa o speri doar. Si ca, voila, te-ai inselat. Ei bine, my friends, mi s-a intamplat. Nu acum. Si sunt aceeasi. Doar nu atat de mandra de valorile pe care le aparam cu atata strasnicie, si care erau si ale mele. Atat.
Noapte buna! Puteti dormi linistiti. Ati facut tot posibilul... Vietile oamenilor sunt pana la urma foarte usor de inteles. De ce mi se pare ca Sylvie nu intelege nimic acum? Poate pentru ca refuza sa inteleaga.. Si, apropo, sunt ok. Si voi fi.
Pot in continuare sa zambesc.. putin trist, dar e in natura lucrurilor. Nu exista bine absolut, nu aici. Zambesc ca a venit primavara, zambesc ca lucrez, chiar si pentru cateva zile, zambesc ca lucrurile sunt ok, zambesc ca pot sa alerg pe strada si sa simt vantul, zambesc pentru ca dimineata ma trezeste soarele si cateodata un sms, zambesc pentru ca am reusit sa tin post pana acum.
Patratelu zambeste. Well.. acum lipseste un citat despre "nevointa", cica sa ma trezeasca la realitate, ce zici Val, sper ca nu ai adormit. ;o) Oricum eu ma bucur ca existi. Stii cum e, ca ii numeri pe degetele de la o mana, si apoi mai indoi cate un deget.. :P
Glumesc. Va pup.
Si inca o data pentru Dee, multumiri. Parca ne stim de-o viata, asa mi s-a parut.
Noapte buna, draga jurnalule.. :))